Publicul din Bruxelles este invitat la „Presence of the Past”, o expoziție de neratat care poate fi văzută la Casa Istoriei Europene/House of European History din Bruxelles, curatoriată de românca Simina Bădică („Alegerea fotografiilor despre daci nu a fost influențată de popularitatea subiectului în contextul actual, ci de relevanța sa culturală și istorică” -> INTERVIU CU SIMINA BĂDICĂ, AICI). Deschisă până pe 11 ianuarie 2026, expoziția prezintă 27 de proiecte fotografice contemporane și 6 lucrări video, incluzând un proiect de-al fotografului român Petruț Călinescu despre daci. Cu un total de 110 fotografii, „Presence of the Past” explorează relația cu istoria și impactul său asupra identității europene. Vizitatorii sunt încurajați să reflecteze asupra diversității și interconectării dintre trecut și prezent. Detalii despre expoziție, AICI.

Casa Istoriei Europene/House of European History este deschisă în fiecare zi, iar intrarea este liberă la toate expozițiile, inclusiv la cea permanentă. Lunea, programul este de la 13 la 18, de marți până vineri, de la 9 la 18, iar sâmbăta și duminica, de la 10 la 18. Adresa muzeului este Rue Belliard / Belliardstraat 135, 1000 Bruxelles, Belgia. 

Fotograful român Petruț Călinescu ne-a oferit, în cadrul unui interviu, o privire detaliată asupra proiectului său fotografic din cadrul expoziției “Presence of the Past“, găzduită de Casa Istoriei Europene.

Proiectul lui Petruț, centrat pe mitul dacic, examinează influența acestuia asupra identității naționale și impactul său în diverse aspecte ale societății contemporane.

Provocarea principală a acestui proiect fotografic a constat în comprimarea anilor de muncă într-un număr redus de fotografii reprezentative pentru a reduce la esență mesajul său într-o manieră accesibilă publicului.

Interesul său inițial pentru subiectul dacilor a fost declanșat de dorința de evadare din haosul urban al Bucureștiului. În încercarea de a găsi colțuri mai liniștite ale naturii, Petruț a descoperit festivalurile de reconstituiri istorice, unde participanții își redescopereau și reinventau adesea identitatea și tradițiile naționale. Acest proiect a evoluat organic, Petruț fiind inspirat de interacțiunile cu diverse persoane și evenimente descoperite pe parcurs.

În contextul actual, unde politicul și marketingul exploatează mitul dacic, Petruț Călinescu rămâne conștient de complexitatea abordării sale. Deși mitul este adesea instrumentat de extremismul modern, el speră ca proiectul său să ofere o perspectivă echilibrată, fără a fi asociată cu astfel de mișcări.

Vernisajul expoziției a fost un succes notabil, atrăgând peste 1000 de vizitatori.

Privind spre viitor, Petruț Călinescu intenționează să continue dezvoltarea proiectului, explorând posibilități precum realizarea unui scurtmetraj și publicarea unei cărți. Însă, așa cum afirmă, este greu să încheie un demers de lungă durată, mai ales când apar mereu noi idei.

Unul dintre cele mai dragi elemente ale proiectului este fotografia „Vulpița”, care cucerește invariabil atenția și complimentează restul lucrării. Chiar dacă proiectul său rămâne încă format din bucăți disparate, Călinescu vede fiecare componentă ca fiind complementară, contribuind la o narațiune mai amplă și coerentă.

INTERVIUL COMPLET

“Urmăresc câteva obiective din 2018 și am văzut clar o dacificare galopantă a denumirilor și descrierilor lor”

Cristina Hurdubaia: Petruț, cum ai ajuns să faci parte din acest proiect amplu găzduit de Casa Istoriei Europene? Cine te-a contactat și în ce moment a avut loc acest lucru? Ai fost invitat să participi la acest proiect specific din start sau ai avut mai multe opțiuni din care să alegi? A fost inițiativa ta să propui această tematică?

 Petruț Călinescu: În urmă cu mai bine de doi ani, i-am arătat Siminei Bădică proiectul meu cu dacii, care încă era în lucru. I-a plăcut, dar, fiind vorba de o instituție europeană, abordare mea strict locală (românească) nu era suficientă. De aici mai departe muzeul a început să lucreze la un discurs multifațetat, care a rezultat într-o abordare mai largă, europeană, atât conceptual cât și ca număr de proiecte/autor (27). Din fericire, poveste mea a supraviețuit procesului de curatoriere și s-a regăsit în selecția finală – se putea pierde pe drum, în fața altora mai bune.

Cristina: Cum a decurs colaborarea ta cu Simina Bădică, curatoarea expoziției? Ce aspecte ale colaborării au fost cele mai provocatoare sau satisfăcătoare?

 Petruț: Ne știam dinainte. Simina coordona Arhiva de imagine a Muzeului Țăranului Român când am expus acolo, pentru prima dată, «Mândrie și Beton» în 2012. Pentru mine a fost foarte interesant să văd, de la distanță, cum se conturează un proiect atât de mare din stadiul de idee până la vernisaj. Procesul nu mi-era străin. Noi, Centrul de Fotografie Documentară, facem expoziții din 2016, dar la o scară mult mai mică.  Demersul, în esență, e similar, doar că alocarea de resurse diferă ca de la țânțar la elefant. Provocator este să reduci la 5-6 imagini un proiect la care ai lucrat ani de zile și, mai mult decât atât, să faci selecția având publicul în minte, nu preferințele personale. Satisfăcător să le vezi pe pereți, cu lume în jurul lor și să știi că vor sta acolo un an de zile.

Cristina: Ce te-a atras inițial către subiectul dacilor? Poți detalia procesul prin care ai dezvoltat acest proiect, de la concepție până la realizare, și istoria ta personală cu acest subiect?

Petruț: Tocmai terminasem un proiect fotografic care se ocupa de modul în care Bucureștiul expandează haotic: “PeriferiaB”. Mă săturasem de câmpurile pline de moloz și plastice lucitoare, de șantierele ce nu se termină niciodată, de câinii care mă fugăreau, de bucureștenii veșnic suspicioși la vederea unui aparat foto. Mi-am promis ca următorul proiect se va întâmpla undeva în natură, în locuri în care să îmi placă să fiu. Și așa s-a și întâmplat. Proiectul cu dacii l-am încheiat, dar încă mergem cu familia prin concedii, “la daci”. Ideea nici mie nu îmi mai este clar cum mi-a apărut și nici cum se contura ea inițial, pentru că, evident, a suferit transformări pe parcursul ieșirilor pe teren. Mă interesa fenomenul reîntoarcerii la vechile valori/tradiții/rădăcini, îl mirosisem conturându-se în Mândrie și beton. Mirajul anilor ‘90-2000, când tot ce venea din Vest era pus ca icoană, parcă pălise. Oamenii începeau, având deja garanția unor venituri din străinătate, să își redescopere identitatea națională și adesea să o reinventeze. În acest context, în care ideile astea îmi pluteau vag  în cap, am văzut la Constanța primul festival de reconstituire istorică, unde niște adulți se luau mult mai în serios decât o făceam noi în copilărie când ne jucam de-a indienii și cowboy-i. De aici au urmat alte festivaluri, am început să cunosc diferiți oameni și diferite moduri de a reinterpreta istoria.

Cristina: În contextul actual al ascensiunii extremismului în România, cum percepi impactul proiectului tău? Consideri că ar putea fi interpretat ca afiliat vreunei mișcări extremiste? Dacă da, de ce, dacă nu, de ce?

Petruț: Sunt daci și sunt și alți daci. Nu oricine se îmbracă sau se poartă ca un dac are aceleași intenții. Politicul exploatează mitul dacic, dar nu e ceva nou, o făcea și Ceaușescu, care se vedea un urmaș direct al lui Burebista, ținând piept capitalismului. Marketingul exploatează și el nemilos acest mit, dacă intri într-un supermarket cu greu să nu găsești măcar un produs “dacic”. Turismul speculează și el, inventează, exagerează, botează locuri cu denumiri dacice și rescrie niște narative din mers.

Urmăresc câteva obiective din 2018 și am văzut clar o dacificare galopantă a denumirilor și descrierilor lor. Peștera Polovragi, ca să dau un exemplu. Ghidul de-acolo mi-a povestit că plăcuțele explicative presărate de-a lungul traseului prin peșteră, care descriu capete de daci, cuptoare dacice, bordeie dacice, au apărut după ce el personal s-a consultat cu diverse grupuri de turiști. Când am fost în urmă cu 7-8 ani, exista doar “scaunul lui Zamolxe”, vânat de turiștii determinați să se încarce energetic. Eram acolo când niște doamne s-au încăierat că nu s-a respectat rândul. Una dintre ele, profitând de un moment de neatenție al celorlalți, s-a repezit și s-a așezat pe scaunul lui Zamolxe. În urma protestelor celor care așteptau disciplinați să se încarce, doamna a vrut să se ridice, dar i s-a spus cu înțelegere – “Eeee, lăsați acum dacă v-ați conectat!”

Acum vine și latura asta mai dark a extremismului, care normal, speculează și ei, doar e plin de daci la mitingurile suveraniste. Re-enactorii consideră că acest lucru face foarte mult rău demersului lor, pentru că publicul începe să creadă că orice dac este și extremist.

Cristina: Cum a fost experiența vernisajului expoziției? Cum a reacționat publicul și care au fost cele mai remarcabile întrebări sau comentarii primite?

Petruț: La vernisaj au venit peste 1000 de oameni. Nu am mai văzut până acum atât de multă lumea la o expoziție de fotografie – e drept că și spațiul este foarte generos. Din ce am putut eu vedea, expoziția a fost un succes – cu greu poți spune că o poți parcurge dintr-o vizită (27 de proiecte). Pe lângă imagini, am avut și un mic video, ce arată un pic din culisele festivalurilor de re-enactment*. Probabil că aveam emoții, nu îmi aduc aminte cu exactitate ce am vorbit cu cei care erau interesați, sunt convins că și ei erau copleșiți de atâtea proiecte bune expuse.

Cristina: Intenționezi să continui dezvoltarea proiectului despre daci în viitor? Dacă da, în ce moduri și mai ales de ce?

Am filmat foarte mult și sper ca în curând să pot monta un scurt metraj. Proiectul încă nu l-am publicat complet în România. Ca orice demers pe termen lung, încep să mă integrez în el și mi-e greu să mă extrag. Până la urmă, publicarea asta e: eliberarea de un proiect. Îl arăți, apoi îl bagi în sertar. Mie mi-e întotdeauna greu să iau decizi finală. Când zic că sunt pregătit să pun punct unui proiect, apare o idee nouă de a-l continua și așa trec anii. Sper ca până la urmă să finalizez acest proiect printr-o carte.

Petruț: Ai o fotografie preferată din cadrul acestui proiect? Ce anume o face specială pentru tine?

“Vulpița”, bineînțeles! Un portret spontan al unei tinere re-enactoare, care cucerește invariabil publicul. Nu este prima dată când expun această imagine și se întâmplă mereu același lucru: scoasă în lume, face ca celelalte imagini din proiect să pălească.

Cristina: Poți oferi o descriere detaliată a proiectului, incluzând atât fotografiile individuale cât și componentele video? Cum se leagă toate acestea într-o narațiune coerentă?

Petruț: Deocamdată, tot proiectul e încă bucăți. Au existat publicări parțiale, dar nu cred că va exista un produs care să le însumeze pe toate. Ele vor fi complementare: un scurt metraj, un website și, sper, în curând, o carte.

Cristina: Există alte aspecte sau gânduri pe care ai dori să le împărtășești, pe care nu le-am acoperit prin întrebările mele?

Petruț: Le mulțumesc tuturor celor care mi-au acceptat prezența în viața lor, în special a Asociației geto-dacilor din Moldova, căci, din toate trupele, de ei m-am lipit mai tare. Și, că tot a venit vorba, această asociație promite niște surprize nemaivăzute la noi: un parc tematic, dacic, la Iași. Cum aș putea închide proiectul fără să prind și asta? Și, ca de obicei, mulțumiri AFCN-ului că există. Fără AFCN, documentarea întinsă pe mai mulți ani a unui proiect nu ar fi fost posibilă în România.

  • Festivalurile de re-enactment sunt evenimente în care participanții recreează evenimente istorice, scene de bătălii sau aspecte ale vieții cotidiene din anumite perioade istorice. Aceste reconstituiri sunt realizate cu scopul de a educa și de a oferi o experiență autentică celor care asistă. Participanții se îmbracă în costume specifice epocii reconstituite, folosesc echipamente și accesorii corespunzătoare și își asumă roluri care reflectă cultura și obiceiurile vremii respective. Festivalurile de acest tip sunt apreciate pentru modul lor interactiv de a aduce istoria la viață și de a permite publicului să înțeleagă mai bine diverse aspecte ale trecutului.