Simina Bădică, curatoarea expoziției “Presence of the Past” de la Casa Istoriei Europene: „Alegerea fotografiilor despre daci nu a fost influențată de popularitatea subiectului în contextul actual, ci de relevanța sa culturală și istorică” 

Vernisajul, care a avut loc pe 27 și 28 martie cu mare fast, a permis publicului să exploreze pentru prima dată vasta gamă de perspective oferite de aceste lucrări.

Un punct de atracție al expoziției proiectul fotografic al românului Petruț Călinescu, care surprinde o reconstituire istorică a vremurilor dacice în România și care oferă o perspectivă unică asupra interacțiunii noastre cu moștenirea istorică. Aceste lucrări servesc ca mărturie a impactului creativității românești și a relevanței sale pe scena culturală europeană (“Politicul exploatează mitul dacic, dar nu e ceva nou, o făcea și Ceaușescu. Marketingul exploatează și el nemilos acest mit” -> INTERVIU CU PETRUȚ CĂLINESCU, AICI).

Fotografiile proiectului sunt ordonate în șapte capitole distincte, fiecare explorând diferite moduri prin care trecutul pătrunde în viața cotidiană: de la transformarea monumentelor istorice în atracții turistice, până la efectele mișcărilor de reconstituiri istorice și demersurile recente de de-comemorare a simbolurilor controversate.

Prin tururile ghidate speciale care încurajează observația critică, precum și prin inițiativele de tip „Slow Looking Saturday”, vizitatorii sunt invitați să participe la o experiență imersivă și reflexivă.

Detalii despre expoziție, AICI. 

Casa Istoriei Europene este deschisă în fiecare zi, iar intrarea este liberă la toate expozițiile, inclusiv la cea permanentă. Lunea, programul este de la 13 la 18, de marți până vineri, de la 9 la 18, iar sâmbăta și duminica, de la 10 la 18. Adresa muzeului este Rue Belliard / Belliardstraat 135, 1000 Bruxelles, Belgia. 

Simina: Ideea mi-a venit acum mulți ani, lucrând în ceea ce numim la noi, la muzeu, temporary exhibitions committee. E un comitet care analizează propunerile de expoziție pe care le primim din exterior. Și ca secretară a acestei comisii, am primit mai multe proiecte fotografice super interesante, dar care singure nu puteau fi o expoziție în muzeu, muzeul nostru fiind un muzeu transnațional. Adică trebuie să spui întotdeauna niște povești europene de pe tot continentul. Am văzut tot felul de proiecte fotografice, eu având o slăbiciune mai degrabă, aș zice, nu o expertiză neapărat, dar o slăbiciune, pentru fotografie, cu siguranță. De la faptul că am lucrat la Arhiva de Imagine mulți ani la Muzeul Național al Țăranului Român, pe de o parte, și de la faptul că am lucrat puțin pe fotografie documentară și la doctoratul meu. A fost o temă pe care am abandonat-o înainte să schimb tema doctoratului, care inițial era despre fotografia documentară în comunism. Adică au fost momente în cariera mea în care am citit mult despre fotografie, pentru că lucram cu ea și mă interesa, dar n-am dezvoltat niciodată mai mult. Oricum, mie fotografia mi se pare un fel de a vedea lumea cu totul special și cu capacitatea de a ne spune niște lucruri pe care nu ni le poate spune alt mediu.

Revenind, am văzut aceste proiecte fotografice, care se uitau la rămășițe ale istoriei sau ce fac oamenii, adică cum se comportă în preajma unei istorii mai inconfortabile, să zic. Și mi-a venit ideea asta, că ce ar fi să adunăm proiecte din toată Europa. Am împărtășit ideea asta cu șefa mea, care a fost mult mai entuziasmată decât mă așteptam, Andreea Mort, care era Head Curator, acum a ieșit la pensie. Și a rămas această idee care inițial s-a numit Resonance of History (Andreea a botezat-o). Pentru că, de fapt, trebuia să fie ceva și despre cum istoria, așa cum o scriu istoricii, că noi asta numim istorie, cea scrisă de istorici. Restul e trecut. Și asta e o diferență care pentru mine e importantă.

Deci istoria, istoria scrisă de istorici, cum rezonează ea în restul societății? Când te uiți la un proiect ca cel al lui Petruț Călinescu despre daci, pentru mine și asta e interesant, că ei refac o narațiune despre daci, care este o narațiune, ea în sine creată la un anumit moment, întâi în secolul XIX – când voiam noi să fie dacii cei mai viteji – și, până în național, ceaușismul. Și toate, adică toate narațiunile astea, multe dintre ele, din păcate, destul de cusute cu ață albă și fanteziste și așa, ajung acum să fie preluate de un grup de reenactors*, cu toată bunăvoința și entuziasmul. Poți vedea asta și în alte forme de relaționare cu trecutul. De asta s-a numit inițial Resonance of History, dar eu am insistat mult să găsim un titlu mai, aproape, îmi vine să zic, mai puțin arogant, Resonance of History. Și atunci, a devenit Present of the Past, care în română aș fi putut să-i spun Mai mult ca perfect, dacă e să alegem tot un timp al verbului. Ne-am jucat în celelalte limbi cu mai multe timpuri ale verbului. În franceză, i-am zis passe composé, ceva care a trecut de mult, dar și felul nostru de a proiecta o perfecțiune asupra trecutului, de a idealiza trecutul.

Cristina: M-am gândit la stegarul dac când am văzut proiectul lui Petruț în expoziție. Și întrebarea e dacă ai ales proiectul în perioada când încă nu se vorbea atât de mult ca acum despre daci și geți sau l-ai ales tocmai din această cauză?

Simina: Nu, nu l-am ales deloc pe acest principiu, dar, pe de altă parte, și acești daci din proiect există de ceva vreme (fotografiile sunt din 2018).

Cristina: Mă raportam la mine când priveam fotografiile lui Petruț, dacă nu te-aș fi cunoscut, dacă nu îl știam pe Petruț, nu știu cum aș fi reacționat în fața fotografiilor, azi, în punctul ăsta în care extremismul e în floare și România e divizată în două… N-aș vrea să spun ceilalți, și să vorbesc despre identitate și alteritate, dar, de fapt, asta e realitatea, e o altă bulă decât a noastră, o bulă care ar vedea cu alți ochi decât văd eu fotografiile din proiect, o bulă foarte legată de tot ce înseamnă daci, geți. E clar că sunt perspective diferite, eu, uitându-mă la fotografii și la imaginile video din expoziție, înțeleg ceva, ei înțeleg altceva.

Simina: Da, păi chiar dacă este așa, mie mi se pare că cu atât mai mult ar trebui să fie și e bine că este proiectul ăsta în expoziție, pentru că ar trebui cumva să pună apetența noastră sau atracția față de autohtonism și povești din astea aproape mitologice despre dreptul nostru într-un context și să înțelegem că sunt și alte popoare care fac la fel și că e mult mai mult despre nevoia noastră din prezent, că e prezentul nostru dezamăgitor, care ne cere aceste povești fantastice despre trecut. Da, adică dacă e să vorbim din punctul ăsta de vedere, este o legătură destul de puternică între mișcarea de reconstituiri istorice și mișcările de extremă dreaptă și avem și un articol în catalog care este fix despre această perspectivă. Evident că nu este singurul cu care se întâmplă în reconstituirile istorice, dar e o cercetătoare germană care scrie despre reconstituirile de vikingi, între care se pare că cele mai mari și mai așa sunt în Polonia și se uită la Polonia și la Germania, evident, perspectiva ei e mult mai nuanțată, că nu sunt în niciun caz cu toții și mai ales nu sunt în primul rând neapărat niște adepți ai dreptei sau ai extremei drepte, dar există o infiltrare masivă în aceste grupuri, pentru că e, să zicem, un teren fertil. Ar fi interesantă o cercetare românească, la noi s-ar putea să fie chiar foarte influențată de tot felul de factori.

 Cristina: Proiectul lui Petruț l-ai avut în cap de la început sau ai avut mai multe proiecte și ai avut de ales?

Simina: Știam de proiect de când mi-a venit ideea acestei expoziții, adică cred că a fost unul din proiectele în jurul căruia s-a construit. Sunt multe din proiectele inițiale care cad la selecție, adică au fost multe proiecte care mi-au plăcut foarte mult și care pur și simplu nu au mai avut, să zic, loc sau sens în felul în care s-a construit expoziția. Dar proiectul lui Petruț despre daci cumva a rezistat la mai multe ture de remaniere și tăiat, și ok, tăiem și aia, tăiem și aia, tăiem și aia, dar acest proiect cu daci a rămas.

Cristina: Care e proiectul care n-a intrat în expoziție și cumva îți pare rău că n-a intrat? Un proiect care a rămas și care ai fi vrut și nu s-a putut, nu contează din ce motive.

Simina: Unul de care îmi pare foarte rău este un proiect despre buncărele din Albania ale regimului Enver Hoxha. Pe perioada comunismului lor, au construit aproape un buncăr pe cap de albanez, adică asta era obsesia lui în ceea ce privește apărarea națională, iar Albania este plină de buncăre care, în momentul de față, sunt folosite sau reutilizate, sau, nu știu, desenate, unii și-au făcut magazii, alții au făcut cotețe, uneori le vezi integrate în construcție, și-au făcut, de exemplu, o casă sau au construit un bloc, dar era și un buncăr acolo și a fost construit peste el. Proiectul fotografic de care aminteam mai sus urmărește tocmai diferite tipuri de utilizare a acestor buncăre. Erau niște fotografii foarte interesante în care vedeai bucăți din trecut ca pe o bubă, ca un abces.

Cristina: Apropo de comunism, la turul ghidat de azi, l-ai menționat pe Ceaușescu în contextul proiectului lui Petruț. Și mi-am dat seama că în expoziție îl aveți pe Lenin, aveți fotografii și obiecte de la și despre Auschwitz, dar uite că Ceaușescu lipsește.

Simina: Ceaușescu lipsește, dar să știi că eu nu am căutat nicio clipă proiecte naționale. Adică nu ăsta-i felul în care lucrăm. Am căutat pe temele pe care le-am găsit. Atunci când a fost vorba de reconstituiri, de pildă, nu am căutat ceva să fie ceva și de la român, ceva și de la sârb, ceva de la francez. Așa nu mai termin niciodată și fac o expoziție care e doar un inventar plictisitor. În fiecare tematică, curatorul caută niște povești care să-și vorbească unei alteia, să fie contrastante, să aducă fiecare ceva în plus.

Mi se pare oricum că e destul de mult comunism. Ceea ce e în regulă pentru că e o parte importantă din… Adică e un trecut cu care Europa încă se confruntă dificil. Deci e destul de mult comunism, dar e în partea cu monumentele. E Lenin, e monumentul de pe muntele Buzluja. Aici ar fi fost și buncărele. Dar am renunțat, tocmai pentru că era prea mult comunism. Sunt, în expoziție, și monumente din fosta Iugoslavie. Adică deja erau trei proiecte legate de destinul post-comunist al monumentelor comuniste și n-au mai încăput și buncărele.

Cristina: Crezi că ar exista un mesaj pentru străinii care văd proiectul lui Călinescu și un mesaj pentru români?

Simina: Da, evident. Și cred că e valabil pentru toate proiectele. Când vezi un proiect sau o serie fotografică într-un context cultural pe care-l știi foarte bine, evident că tu o să vezi mult mai multe povești acolo și o să-i interpretezi puțin în alt fel decât interpretează un belgian care vede chestia asta pentru prima dată și care… Eu am observat reacția celor cu care am lucrat la expoziție, de primul rând, art handlers, nu știu cum se zice asta în română, cei care montează arta pe pereți.

Am discutat despre fiecare proiect în parte și cu alți colegi. Mulți sunt fascinați de proiectul lui Petruț, dar e o fascinație, aș spune în primul rând estetică, pentru că fotografiile lui sunt foarte, foarte frumoase, hipnotizante aproape.

Și portretul tinerei dace, cea cu vulpița pe umăr este ceva ce pur și simplu te oprește în loc. Și nu e doar senzația mea, e pur și simplu ceea ce am văzut deja de la oameni care au mers în expoziție. Și poți avea o astfel de, nu știu, de admirație și asta, tocmai asta să te tragă să încerci să afli mai multe, dar cine sunt oamenii ăștia? Adică de ce, nu știu, inclusiv să se întrebe de ce fata asta arată în felul ăsta de zici că este irlandeză, așa arată oamenii în România? Așa roșcați?

Cristina: Ce alte proiecte mai există legate de această expoziție?

Simina: Avem, de pildă, în prima sâmbătă din fiecare lună, un slow looking activity, că nu e un tur, și în fiecare lună este altă fotografie din altă secțiune. Tururile ghidate, la fel, se bazează foarte mult pe metoda asta de slow looking și de visible thinking, adică oamenii își aleg un proiect și se uită foarte mult la el, la fiecare detaliu din fotografie, la fiecare, nu știu ce.

Cristina: Fotografia ta preferată din toată expoziția și fotografia ta preferată din proiectul lui Petruț.

Simina: Asta este foarte simplu. Este fata dacă, Vulpița, căreia eu îi zic Gioconda sau Mona Lisa. Și cred că se vede că e fotografia mea preferată pentru că e pusă în cap de perspectivă cum intri în galeria de portrete.

Cristina: Chiar, de ce ai rupt-o de proiectul mamă?

Simina: Am separat-o pentru că am separat mai multe portrete în galeria de portrete. Opt sau nouă. Portrete din proiecte diferite. Sunt oameni care te privesc direct în ochi, adică ăsta a fost criteriul. Și fără să dăm prea multe amănunte despre cu ce se ocupă oamenii aia sau de ce sunt în această expoziție, încercăm o conexiune foarte directă cu vizitatorul pentru că intră în expoziție și vede de la început oameni cât se poate de obișnuiți ca și el. Adică nu este nimic extraordinar. Te gândești că probabil fac ei ceva ce o să vezi tu mai încolo în expoziție, de ce sunt acolo, dar altfel mulți dintre ei arată și sunt îmbrăcați la fel ca noi.

Cristina: Dar nu toți.

Simina: Nu, de pildă… Fata-dacă cu vulpiță pe umăr, mai e un copilaș cu o armă în mână și te întrebi de ce. Adică încercăm să creăm niște întrebări. Dar mai nou am o fotografie preferată, face parte din ultimul proiect pe care l-am adăugat expoziției și am și cumpărat fotografia pentru colecția muzeului. În prima secțiune, o să vedeți o fotografie făcută pe film și are o granulație din asta foarte specială.

E o fotografie din Lisabona cu turiști în jurul monumentului descoperitorilor. Făcută de o tânără fotografă portugheză, Sofia Yala, care are foarte multe povești în ea. Fotografia aia mi se pare foarte bună. E o poveste despre trei tipuri de călători care sunt în această fotografie dar care se ignoră ei, de fapt, unii pe alții în același spațiu. Niște lumi paralele în aceeași lume, istorii paralele în aceeași poză, îmi place foarte mult.

Cristina: De când e fotografia?

Simina: Din 2018.

Cristina: Întrebam pentru că am văzut că o valiză acolo, în cadru. Deci e cumva o fotografie construită…

Simina: Da, e adusă de fotografă și pusă în mijlocul spațiului, dar te duce aproape de passe composé.

Cristina: Mie mi s-a părut o fotografie foarte bună pentru afiș.

Simina: Era bună și de afiș, într-adevăr.

Cristina: Expoziția va dura până în ianuarie 2026. Dar după ce se termină, ce faceți cu fotografiile lui Petruț? Rămân ale muzeului sau se întorc la artiștii-fotografi?

Simina: Fotografiile lui Petruț sunt împrumutate. Adică noi am plătit pentru printarea lor, într-adevăr, dar le-am împrumutat de la el timp de 10 luni cât durează expoziția. O parte din fotografii le-am achiziționat și atunci a fost o altă procedură. Fotografii le-au printat special pentru noi. Procedura de imprimare, hârtia și sticla de muzeu, rama, toate se fac foarte special, în momentul în care devin o piesă de muzeu pentru că trebuie să reziste mult timp.

Cristina: Cât a durat să faceți tot proiectul?

Simina: Proiectul a durat doi ani, doi ani și un pic. Și nu vorbesc de la momentul în care mi-a venit ideea, că au trecut câțiva ani până la acel moment. Aș spune de la momentul în care s-a luat decizia în muzeu că se va face această expoziție. Am fost numită șefă de proiect sau lead curator, cum se spune. A durat cam doi ani și cam ăsta e timpul, doi ani, doi ani jumate chiar, pentru expozițiile pe care le facem noi. Expozițiile noastre sunt transeuropene și atunci, cercetarea durează foarte mult pentru că niciunul dintre noi nu este atât de special, încât să le știe pe toate. Cercetarea este tematică și apoi cercetarea pentru obiecte, dacă e vorba de alte expoziții sau cum a fost în cazul nostru fotografii, am contactat toți fotografii. Apoi a trebuit să ne documentăm despre Turcia, Portugalia, Albania și lagărele de concentrare în același timp. Și trebuie să fii foarte precis când scrii… Apoi următoarea parte, adică scrisul textelor, pentru că expoziția este în patru limbi, e nevoie de corectură de text în engleză, după care traducere în celelalte trei limbi, corectură la traducere și tot așa. Adică lucrurile durează mult timp. Noi practic am avut lista finală de fotografii și textele finale pentru această expoziție la începutul verii trecute. De fapt, după un an și ceva, noi deja aveam totul, pentru că din iunie 2024 a început corectură de text, traducere, pus în grafica expoziției, apoi iarăși corectura textului aflată deja în grafică.

În același timp, design-ul era în fazele finale și trebuia să știe exact nu doar ce fotografii ai, dar ce dimensiuni au și dacă au ramă sau nu și cum se atârnă. Deci totul era, deveniseră deja niște liste de 100 și ceva de fotografii, texte.

Cristina: Câți oameni ați lucrat în tot proiectul?

Simina: Aș zice că cheagul echipei de expoziție are în jur de 10-12 oameni, dar pe măsură ce te apropii de sfârșit, și vorbesc doar de cei din muzeu, adică fără producție, fără arhitect, deci doar exhibition team, că noi în muzeu nu avem arhitect sau producție. Și spre sfârșit au devenit cam 20. Dar de fapt, unii de pe la collections au mai adăugat pe parcurs.

Cristina: Colaborarea cu studenții de la școala de artă La Cambre din Bruxelles, care au fotografii în expoziție, cum a mers?

Simina: Din punctul meu de vedere, asta e cea mai importantă discuție, colaborarea cu studenții de la La Cambre, care a fost foarte liberă pentru ei. Adică noi le-am spus că avem aceste teme, faceți ce proiecte credeți voi că se potrivesc și le-am arătat și ce proiecte fotografice am selectat deja, deci cumva să aibă o idee despre ce va fi pe pereți.

Și în cazul ăsta, da, ei au venit cu lucrările lor spre noi, spre deosebire de proiectul mare în care noi am căutat proiectele fotografice. Deci putem spune că sunt două direcții.

Cristina: V-ați gândit să mergeți cu expoziția prin orașele din Europa după ce se termină aici?

Simina: N-am gândit încă o expoziție itinerantă, deși muzeul nostru are deja o altă expoziție itinerantă în acest moment. Și cred că plănuim să mai facem una. E o discuție peste capul meu, dar am primit deja o invitație să itinerăm expoziția.

Cristina: Mie mi se pare că ar putea fi o expoziție itinerantă interesantă. Inclusiv în România.

Simina: Desigur.

Cristina: De ce ar veni românii să vadă expoziția?

Simina: Păi, pe lângă faptul că eu sunt curator și sunt româncă, și Petruț Călinescu e fotograf și e român. Apoi, faptul că expoziția în sine a fost construită cu o echipă de muncitori români, conduși de Adi Bâra. El a coordonat o echipă de muncitori români cu care și eu am petrecut foarte mult timp.

Cristina: A fost o întâmplare? Sau ei colaborează cu muzeul frecvent?

Simina: N-a fost o întâmplare, mă așteptam să fie majoritatea muncitorilor români pentru că, într-adevăr, firma Meyvaert cu care noi avem mai multe contracte de producție, de expoziție, în general construiesc vitrine de expoziție, dar fac și producție.

Cristina: Ce ar fi important de zis și nu am apucat eu să te întreb?

Simina: Foarte importante sunt fotografiile din activitatea cu vizitatorii care sunt de la Arhiva de imagine a Muzeului Țăranului Român, cu care muzeul nostru a mai colaborat și la o expoziție anterioară, Throwaway. Muzeul ne-a împrumutat pentru această expoziție peste 200 de imagini din recuzita lor. E important de spus că nu sunt imagini de patrimoniu, dar sunt reproduceri după imagini de patrimoniu. Adică sunt printuri contemporane, dar făcute, din câte știu eu, în anii 90-2000 cu tehnică analogă. Sunt niște printuri foarte frumoase pe care noi le-am mai folosit la Arhiva de Imagine, unde am lucrat și eu. Au fost foarte drăguț să ni le împrumute și acum o să fie disponibile 10 luni pentru vizitatorii de aici să se uite la ele, să le organizeze pe categorii, să facă mini-expoziții.

Adică asta mi se pare o super invitație pentru românii de aici, să vadă incuaiv imaginile astea. Apropo, sunt foarte mulți, foarte mulți, mulți români în instituțiile europene. De exemplu, o tânără, care lucrează la supraveghere chiar aici, în muzeu, a stat de dimineață lângă zona cu fotografiile de la Muzeul Tăranului Român și mi-a zis că ei au dat lacrimile când a început să se uite prin pozele alea, fiindcă ea a văzut o casă care arată ca casa bunicii. Apoi a început să-mi povestească de casa bunicii.

Cristina: Mulțumesc!

**